Era odată ca niciodată – că, de n-ar fi, nu s-ar povesti – un mic liceu fără renume, dar cu nume de falnic strămoș, iar în acel liceu de cartier cu aer(e) de colegiu național își ducea zilele o profesoară căreia i se spunea în taină doamna Minus…
Mic liceu sau liceu de cartier, pentru a fi de la început limpede, nu e nici pe departe ceva rău ca atare, iar de multe ori reprezintă (sau ar trebui…) cea mai bună soluție. Rele sunt doar orgoliile care au dus la această nefericită împărțire. Ba chiar se cuvine să precizăm, vorba unui cronicar, că nasc și la licee mici oameni mari, cum ar fi, în cazul nostru, Doamna de bio, o doamnă adevărată, în care majuscula își are rostul. Sau profa de chimie, care, cu tact, a reușit să dezlege misterul alchenelor sau butanului ca nimeni alta. Sau doamna de franceză, care te poate face să-ndrăgești o materie de nișă. Sau proful de religie, care, departe de a te îngloda, precum confrații, în canoane, te îndeamnă să gândești liber… Și alții.
Nu e cazul doamnei noastre Minus. Dânsa trăia, deci, de mult și bine în acel liceu ca la ea acasă, deoarece, având o vechime relevantă în cancelaria respectivă și o atitudine efervescentă în sindicatul aferent, nimeni nu mai era ca ea. Și n-a învins, ca să parafrazăm un poet celebru. Dar să nu anticipăm.
Apropo de sindicat, a rămas de pomină în screenshot-ul multor părinți un mesaj ciudat al acesteia către părinți, în toiul Marii Greve din învățământ: Vă anunț cu bucurie că greva continuă. Imediat după afișarea lui, Diriga deleted a message și apoi a apărut mesajul corect politic: Vă anunț cu regret că greva continuă… (Screenshot-urile, pentru cine nu știe încă, sunt ultimul răcnet în materie de armă modernă pe câmpul de luptă virtual.)
Doamna Minus era, de fel, o dictatoare. Nu în sensul clasic, încă actual din păcate, de a dicta copiilor până-i doare mâna și apoi în cot, ci în cel figurat. În clasa ei era paradis atâta timp cât toată lumea o asculta necondiționat, părinții nefăcând excepție. Cum ieșea careva din rând, raiul se prefăcea în iad.
S-au plâns părinții de un prof anume:
– Doamnă, nu face nimic, dar nimic, n-ar trebui totuși să… predea? Poate unora le trebuie, e materie alternativă de bac.
Și Doamna Minus a conchis:
– Vreți să mă duc la el să-i spun că ați cerut să predea? Eu mă duc, să știți, dar atunci vor fi probleme și vor apărea note mici. Sau vreți să rămână totul cum e și toată lumea să aibă 10 pe linie, ca până acum?
Iar părinții, cuprinși de frisoane (sau de calcule…), au cedat rapid dorinței doamnei Minus de a nu se schimba ordinea prestabilită. Proful era, în fond, foarte simpatic și nimeni din clasă nu dădea bacul la materia lui.
S-au plâns părinții, cu sfială, dar și cu exasperare, de profa de mate:
– Doamnă, nu știe să predea, îi pune pe copii să-nvețe de pe YouTube, copiii nu pricep nimic, le e frică de ea!
Doamna Minus a râs:
– Ei haideți, să fim serioși, exagerează copiii! Toți copiii mint!
Tot cu sfială, părinții au insistat și profa de mate a venit în cele din urmă la o ședință, unde a fost dovedită. Nu de părinți sau dirigintă, care era pusă pe aplanat orice pentru a nu schimba nimic, ci chiar de copii, beneficiarii direcți ai matematicii, care au fost invitați în mod excepțional să-și spună păsul. Când primul a declarat: Doamna, ne e frică de dumneavoastră! au râs sănătos ambele cadre didactice, inclusiv clasa de părinți, ca de o glumă bună. Când și al doilea a spus că-i e frică, râsul de la catedră a pierit, strivit de tăcerea grea a încăperii, iar doamna de mate a întrebat, în sfârșit, de ce. I s-a răspuns:
– Pentru că atunci când ne scoateți la tablă, dacă ne încurcăm sau nu știm ceva, țipați la noi în așa fel încât nu mai știm nici ce știam…
– Da’ sensibili mai sunteți…
Concluzia, plutind în aer, nu a mai fost consemnată în procesul-verbal al ședinței. Conflictul s-a aplanat, pentru că așa-i în școală, ca-n tenis, vorba unui mare actor, iar metoda de predare a cuiva e oricum tabu. Astfel, mica revoltă spontană s-a încheiat și totul a reintrat în normalul de până atunci, profa de mate neștiind niciodată că rezultatele copiilor premianți, cu care se lăuda atâta, izvorau din meditațiile particulare.
Alt amic intangibil al doamnei Minus era proful de română. Un tip de gașcă la prima vedere. Și cum să nu pari astfel, când prima oră de română din primul an de liceu ți-o începi invariabil cu o afirmație menită să atingă sufletele celor din bancă:
– Știți cum am ajuns eu profesor de română? Din plictiseală…
Avea însă și el cusururile lui. Cum ar fi să pună absențe nemotivate la întârzierile decente ale elevilor. Nici n-ar fi putut fi indecente, deoarece la zece minute trecute fix de la sunetul clopoțelului poarta liceului se închidea automat. Apoi, în funcție de elev, unele absențe deveneau „nemotivabile”, deși elevul era prezent în clasă, iar termenul – inexistent în Lege. Îi plăcea atât de mult s-o facă, încât pe unul dintre aceștia l-a trecut absent în continuare mult timp, deși elevul, cu dosar cu tot, se mutase deja din liceu. Motivul…? Elevul nu fusese „zetat”, adică șters din catalog. Legenda spune că-i mai pune și azi absențe nemotivate… Cam asta face, probabil, plictiseala din om.
Îi mai plăceau, de asemenea, pedepsele. Numărători de ploi din doi în doi… sau din 3 în 3 – note de sub umbrela cărora „favoriții” ieșeau mereu ciuciulete. Că pedepsea, treacă-meargă, suntem obișnuiți din moși-strămoși cu statul pe coji de nuci. Mai trist era că n-auzise de recompense. Însă principala lui pasiune era alta. E știut că, atunci când vrei să ajuți un elev, cauți uneori cu lumânarea o modalitate – ceea ce poate fi bine sau poate fi greșit. Dar când vrei să-l „încurci” cu orice preț, așteptând impasibil, pentru că plictiseala îți permite, să-l prinzi în ofsaid, atunci faci cu siguranță o mare greșeală. Psihologii îi spun traumă, iar ministerul de resort – bullying. Dar… cui îi pasă de ceea ce nu se poate dovedi cu dosare?
Să ne-ntoarcem la doamna Minus, că ne-am cam depărtat. Nu înainte de a aminti că porecla dă de gol, în general, un adevăr greu de spus altfel. Porecla doamnei noastre provenea din obiceiul personal de a-și nota într-un carnețel minusurile date elevilor pe criterii tot personale. Rar, foarte rar, dădea câte un plus și atunci fericiții destinatari momentani o alintau „doamna MinusPlus”, dar de regulă semnul matematic era sub 0 pe axa timpului pierdut cu ea. La trecerea de pe carnețel în catalog, de minusuri ținea cont întotdeauna. De plusuri mai uita…
Doamna Minus avea și alte scăpă(ră)ri didactice. Că oameni suntem, vorba ei preferată când i se arunca mingea la fileu. Era, de pildă, foarte impulsivă. Se enerva repede și atunci se descărca pe primul venit. Chiar dacă acesta era printre cei mai buni, se pomenea cu câte un 6 sau 7 numai fiindcă nu pricepuse nimeni tema curentă, dar pe el căzuse necazul de a da caietul la control.
– Nu-i nimic, recunoștea ea franc, ai avut ghinion, îți dregi tu nota!
Ce n-a aflat doamna Minus nici până în ziua de azi e că nota trece, dezamăgirile rămân.
Tradiționalistă convinsă, doamna Minus mai avea un fix: păstrarea nealterată, indiferent de epocă și Lege, a obiceiului cadourilor pentru profesori. Cu mare grijă să nu lase urme penale ale acestei aprige dorințe civile și cu ciuda că acest obicei e pe cale de a se stinge în licee, el persistând la cote maxime doar în grădiniță și gimnaziu, doamna Minus lua operațiunea de coarne. Așadar, la fiecare început de promoție aloca o oră de dirigenție inițierii proaspeților elevi în ritualul necesar, transmițând părinților să strângă bani și să ia „ceva”. După ce operațiunea intra în linie dreaptă, cerea banii direct la ședințe (De Crăciun/Paști/8 Martie procedăm la fel, da?), ba chiar împrumuta părintele care n-avea momentan, dar o asigura că-i returnează. Intervenea în proces doar când era nemulțumită de „ceva”-uri, certându-și elevii (Astea nu-s cadouri!!) și ocupându-se ea însăși de cumpărături. Vestigii ale acestui fapt halucinant au rămas (din nou) screenshot-urile de pe grupurile digitale de părinți fără diriga, indignați de gest. Și, desigur, spusele elevilor. Dar cine să bage în seamă, la o adică, niște copii? Se știe că ei sunt răi și mint mereu.
Jumătatea plină a paharului cu cadouri era că, nefiind colegiu național, sumele erau pe măsură. Jumătatea goală – o ipocrizie perpetuă, în care adulții își zâmbesc în față și se fac cu ou și cu oțet în spate, iar copiii nu pot ieși decât mototoliți din această „educație”.
Avem și un zmeu veritabil în poveste, deși s-ar crede că doamna însăși joacă acest rol. Avem un zmeu cât se poate de real. Un zmeu al zmeilor. Ei bine, cea mai mare și mai mare frică a doamnei Minus, care preda, paradoxal, chiar materia care-l patentase pe zmeu, era… Catalogul Electronic! Flăcări pe nări scotea la alăturarea în preajma ei a celor două teribile cuvinte, fără alți determinanți la mijloc, care să le mențină separate și la mare distanță de diavoleasca sintagmă. Tirade de neoprit blamau maleficul catalog, de parcă atunci s-ar fi inventat și ea ar fi trebuit să-l probeze, nefolosindu-l deja numeroase unități școlare urbane și chiar suficiente școli rurale. Sigur, un catalog electronic n-ar mai permite jonglerii cu minusuri sau cu absențe dubioase și ar ucide biata birocrație…
Doamnei Minus îi plăcea să afirme cu candoare că ea e „mama de la școală a copiilor”. Lăsați copiii să vină la mine… Și copiii veneau, aduși de valul repartiției computerizate, însă timpul nemilos dovedea vitregia sentimentului matern. Și-apoi, pe bune (altă expresie preferată a dumneaei), ce altă dovadă mai bună că era o mașteră ar fi decât aceea că la începutul anului școlar următor se putea trezi nu cu unul sau doi, cum se întâmplă de regulă, ci cu zece copii… minus în clasă? Fapt care, fără îndoială, dă cu minus pentru doamna, deoarece nu de bine pleacă omul dintr-un loc în altul. Ba chiar odată, tot plecând ei unul câte unul, s-a pomenit doamna cu un număr de elevi atât de mic încât abia încăpea pe degetele de la mâini, ceea ce ar fi însemnat – căci unele paragrafe ale Legii nu pot fi eludate nici măcar de către doamna Minus – desființarea clasei respective. Cum s-a descurcat… legenda nu ne mai spune. Doar marchează un minus metaforic în fața numelui cuiva care cade mereu în picioare, dând vina pe orice și oricine în afară de sine. Inclusiv pe soartă.
Și are dreptatea ei. La școala de stat nu te (mai) duci ca să înveți. Treaba asta o faci în privat, fie că ești autodidact, fie că plătești învățătura gratuită. La școală te duci că trebuie. Te descurci cu ce ai și te mulțumești cu ce ți se dă. Restul e noroc (sau ghinion) pur.
__________________________
Articol apărut în Ritmuri brașovene nr. 23/2024
__________________________
Foto repr. sparknews.ro. Imaginea reprezintă un colț de lectură dintr-o clasă (deocamdată imaginară). Am pus și linkul pentru alte asemenea idei. Ideile sunt românești, dar oare le vom vedea vreodată în școlile noastre…?
Se mai întâmplă 
Doamna Minus exista in fiecare scoala sau liceu din tara noastra 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da. Știm 😏 Mai am portrete din astea. Am și portrete frumoase – mai puține, dar am. O să le spun pe toate într-o zi.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
E nasol să prinzi o dirigintă ca Doamna Minus, dar parcă e mai rău să îi ai pe profa de mare și proful de română din articol. Părerea mea, și din anii 90 când am făcut eu liceul, a fost că dacă vrei să înveți ceva, înveți singur. Am avut 2-3 profesori buni și cam atât.
La noi e altcumva, anume în clasa a noua au început cu 24 de elevi, acum sunt 32 – în a unsprezecea. Poate mai vin și la anul, cine știe. Deci e pe plus, nu pe minus. 🙂 Profa de mate e bună, dar ce mare lucru poți să predai dintr-o programă extrem de stufoasă într-o clasă cu peste 30 de elevi, hmmm… Tot trebuie să te pui să lucrezi individual. Dar sunt ok profesorii, chiar dacă nu e un liceu cu pretenții. Fac și ei ce pot, în condițiile date.
Din fericire, acum sunt multe resurse, online sau ca auxiliare bune ca să te ajute să te pregătești. Pe vremea mea, nu înțelegeai la școală, ura și la gară. Dacă nu te meditai, puneai mâna și îți băteai capul singur sau cu ajutorul fraților, prietenilor etc. Mai am și acum culegeri dragi de pe atunci. Exact, culegeri dragi.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asta zic și eu, că ești pe cont propriu în sistem 🙂
Ne-am (ca să folosesc pluralul afectiv…) mutat între timp. La… privat. La Tecuci, cînd am fost în toamnă, un domn de acolo, cu băiatul student, mi-a zis o chestie care m-a atins tare de tot: „Cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru copilul meu a fost că l-am scos din învățămîntul de stat”. Cu voia acelui domn, o să-i folosesc vorbele drept motto, că m-au marcat. Și pot să spun că a avut dreptate. O să spun mai multe într-o altă zi, dar acum doar atît, ca primă impresie constantă: păcat că trebuie să plătim atîta pentru normalitate…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamna asta Minus îmi amintește de a doua învățătoare a băiatului meu, băiat care acum are 47 de ani. Mai ales partea cu „ceva”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aia cu „ceva”-ul am receptat-o groaznic. Eu, că copiii rîdeau 😀 M-a scos din minți faptul că e posibil așa ceva aici, acum. Circula un nr de telefon la care poți să reclami treaba cu cadourile… M-a bătut gîndul, recunosc, dar… În fine.
Să-ți trăiască și să fie fericit!
ApreciazăApreciază
Școala a decăzut rău. Începutul decăderii a fost chiar înainte de ’90 și a afectat de la clasele primare la învățământul superior. Gândiți-vă că un rector al Politehnicii susținea facultatea fără bac (cred că d-aia ultimul Bulibașă nu-și găsește bacul 🙂). Am avut contacte directe cu întreaga involuție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
P S. De fapt a început la sfârșitul anilor ’70.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred. Eu am intrat în 74 în clasa I… Căci, în afară de învățătoarea mea, cu care sînt prietenă, pot spune, bună și azi, n-am păstrat nimic în inimă din școala de atunci, ca principiu. Doar întîmplări și oameni disparați. Din tot ce-am mai descoperit și citit în ultimii ani, am ajuns să cred că în perioada postbelică, cea de pînă la Ceaușescu, a fost cel mai bine la noi. Mai bine decît azi, de exemplu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cam prin ’78, învățământul a început să decadă, odată cu lipsurile care au dominat perioada. S-a întâmplat constant, a continuat după ’89, poate mai accelerat.
Învățământul la care vă referiți era bun pentru cei care doreau să acumuleze cunoștințe. Era scolastic. Prin ’80, s-au editat traduse niște manuale americane de specialitate pentru universitate. Mi s-au părut extrem de slabe, aveau accent pe practică, experimente. La noi trebuia demonstrat totul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Intenționat nu am tras vreo concluzie.🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
P.S. Puștoaico!😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bulibașa să-și cumpere alt bac, dacă l-a pierdut 😀😀
Revin, dar am citit asta în grabă și n-am rezistat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă ar fi să judec ar trebui să ascult şi versiunea dumneaei înainte de a da verdictul. Dar nu pot şi nu ar avea rost. Tot sistemul e mult prea complicat şi uneori mult prea… defect. Am simţit asta de cînd eram eu însumi pe băncile şcolii. Dar pînă şi asta depinde de la om la om… sau în cazul nostru de la copil la copil, care urmează a deveni om… sau un simulacru. Ceea ce cred cu tărie e faptul că s-a pierdut – dacă a existat vreodată – acel echilibru interior (al omului) şi exterior (al societăţii). Dacă e să aduc drept exemplu amintirile lui Nică al lui Ştefan a Petrei…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Întotdeauna ar trebui…, dar ăsta nu-i proces, e doar un pamflet.
Mi-ai adus aminte de o fată, din școala generală și cartier cu mine, care a plecat de mult din țară și acum e o super-femeie în toată firea, care scrie niște super-poezii, printre altele. Pe grupul comun de atunci al colegilor reuniți se aduceau într-o zi osanale nostalgice vechii școli, stîrnite de o postare comunistă stupidă, în genul „da, bă, m-a caftit cutare prof, dar uite ce om sînt…”. Pe majoritatea îi cunoșteam, îți dai seama, bine, știam și ce-au ajuns… și tăceam și nu mă mai miram de nimic. Pînă cînd a intervenit ea, nemairezistînd probabil, și intervenția ei mi-a rămas pînă azi pe suflet. Nu-i mai știu cuvintele, dar erau seci și dureroase: voi sunteți nebuni, încă-i lăudați pe cei ce v-au bătut și umilit, iar eu am dat o mie de euro pe terapie (nu la noi, firește!), ca să scap de traumele…
Ce m-a șocat cel mai mult a fost că am înțeles atunci că ea, departe, se tratase deja de ceva ce eu, aici, încă nu știam că există și că se cheamă traumă…! Între timp am aflat, am studiat etc…
În fine, înțelegi ideea. Cam asta-i cu părțile. Părți sînt și-n afara școlii, oriunde e o adunare de oameni, și fiecare are versiunea lui. Și totuși nu toți ies în evidență prin ceva rău sau ceva bun și nu despre toi se „vorbește”.
Cît despre școală, în particular, pînă cînd copilul nu va fi scos din turmă și tratat individual, cu ale lui, sigur că nu va fi ok și vor fi multe traume, multe simulacre, multe…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
O traumă reală nu se vindecă niciodată. Asta o spun eu, ca nespecialist, şi aş vrea să văd cine poate contesta asta cu dovezi. Colega/vecina ta a fost fraierită să creadă că a suferit o traumă şi a fost taxată ca atare, fiindcă aşa merg lucrurile acolo, în „vest”.
Ştiu că pot exista o mulţime de „metode” neortodoxe de predare şi prin extensie de exercitare a autorităţii în orice alt domeniu, dar depinde de la individ la individ – unde acel individ poate fi elev sau subordonat – cum înţelege acea metodă şi în special dacă îi înţelege mesajul sau o respinge din principiu fiindcă elemente din societate îi spun s-o facă. De obicei ultimii sînt cei mai vocali fiindcă sînt incapabili de… mai mult.
Am scris cîndva despre „profa de engleză” din Generală şi metoda ei neortodoxă cu linia la palmă pentru lecţia neînvăţată sau alte „greşeli”. Dacă nu ar fi fost acea unică experienţă care a trezit deopotrivă ruşinea şi ambiţia din mine probabil nu aş fi devenit „dicţionarul clasei” şi un bun cunoscător al limbii engleze de atunci şi pînă acum.
După cum spuneam: depinde de la individ la individ.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă ai timp și chef, dă-mi aici linkul la tine, că aș fi curioasă – nu-mi aduc aminte să-l fi citit. Iar „cîndva”, la vechimea ta wp, cine știe ce înseamnă…
Deci da, revin: cheia e individul tratat individual (uite ce-am ajuns să zic 😀) și mai ales, că vorbim de stat, nepreconceput. Și folosirea cheii mi se pare utopie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Of, dacă-mi ceri link direct e o problemă fiindcă nici eu nu mai ştiu unde şi în ce context am scris despre asta. Vezi, e efectul memoriei defecte (Alzheimer?) şi nimeni nu mă crede. Oricum, nu e mare lucru acolo, ideea principală am expus-o la tine acum aşa că n-ar mai fi cine-ştie-ce de adăugat.
Apare aici un conflict greu dacă nu imposibil de reconciliat: şcoala se presupune a fi o învăţătură de grup, nu individuală. Din păcate – sau doar întîmplător – unii elevi au într-adevăr nevoie de metode alternative de predare pentru a înţelege corect materia, fiindcă însuşi modul lor de gîndire e cumva diferit de al majorităţii. Doar diferit – nu neapărat mai rău, nu neapărat mai bun. Iar şcoala nu poate face asta, nu se poate ocupa de fiecare individual. De aia zic că obligativitatea şcolii e cam o mare porcărie atîta vreme cît unii nu se încadrează, şi e foarte posibil ca asemenea „elemente aleatorii” să fie tocmai motorul progresului tocmai prin gîndirea lor nonstandard. Deja ne afundăm în probleme delicate aici.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hai că am găsit. Două articole care cumva se completează unul pe celălalt. Fiindcă la vremea respectivă eram numit „dicţionarul clasei”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La mine a fost mult mai simplu, intrucit scoala mi-a placut in aceeasi masura in care mi-a placut hepatita epidemica pe care, cu onor, am posedat-o si razbit-o. Asa ca nu am avut niciodata pareri contradictorii despre profesori. Toti erau labe. Si asta pentru nu-mi intelegeau starea de bine, incercind sa mi-o distruga. Si desi scoala am urit-o cu patima, doar de ea am avut parte pina pe la fo 30 de anisori. Exmatricularile s-au tinut lant, atit in liceu, cit si in facultate. Iar acum pot spune cu mina pe … whatever, ca eram indreptatit s-o urasc intrucit nu mi-a ajutat la nimic. Am facut FUT (nu xxx), dar am lucrat in electronica. De fapt in managemen, ca la electronica eram bita. Si daca nu stiai, in management bisnita din tinerete m-a ajutat mult mai mult decit amarul de studii dolorante. 😆
PS. Asa ca pentru mine, ce mi-e madama Minus, ce mi-e madama Plus. Tot un drac. 😆 Si bine te-am gasit datorita lui Dragos. Pentru ca numele ma duce nicaieri
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din spam te-am scos 😀 tre să-și revină musiu.
Da, acum, că spui, mi-aduc aminte de niscaiva amintiri școlare de-ale tale 😀! Cît despre viziune asupra ei, avînd și băiat și fată, pot acum să declar limpede că e tipic masculină 😁😁
P.S. Finalul, cel cu „ce mi-e…”, e grandios. Pe măsura viziunii!
ApreciazăApreciază
Issabela, nu stiu cum e scoala din RO, dar daca nu e ca scolile din US, e inca bine. Aici e indoctrinare 100%. In legatura cu acceptarea bulangismului, a parintilor de acelasi sex, de libertatea de-a te considera fata sau baiat, de binefacerile socialismului, de vinovatia genetica de-a fi alb si cite si mai cite. Aici se lucreaza non stop la mutilarea mentalitatii. O madam Minus e floare la ureche pe linga ce se executa in scolile americane. Indoctrinarea cred ca face parte din programa actuala. Mai mult, studentii sunt incurajati sa inchida gurile celor care au o alta opinie. Asa ca treaba cu libertatea de expresie e doar o vrajeala ceausista importata si implementata.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fata unei prietene, care a fost în vară în Ro, care are (fata) 15 ani, ne povestea că la ei la școală să nu fii queer (am scris bine??? că nu le am…) e deja foarte ciudat… Adică, pricepi, e ciudat să nu fii ciudat 😀
Fiecare nu porcăriile lor. Nici nu știi, cînd le compari, ce-ai prefera.
ApreciazăApreciază
Da, inseamna „ciudat”, doar ca astia nu sunt ciudati. Astia sunt normali. Ciudatii, noi suntem. In America normalitatea e sa fi negru, sa furi, sa dai in cap, sa te … curcubeu, sa fii transgender, sa nu accepti alte opinii si sa fii rusofob. Cam asta e America dementului,
ApreciazăApreciază
vaaaai, Issa, mi s-a facut dor de scoala din Romania, zau!
stii cate examene are fiica-mea la GCSE-ul englezesc? 19!!!
stii ca da de trei ori examen la aceeasi materie, ca merg incontinuu la scoala de la 9 la 4 si se intampla sa aiba trei examene in aceeasi zi, aceeasi ora? mi s-a facut dor de scoala din Romania.
textul tau e o nebunie, haz de necaz, haz de haz, stilul tau adorabil si misto rau.
hai, te pup!
♥️💯🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te cred, Ami… am o prietenă bună în SUA care vine o dată la 10 ani acasă și care nu mai poate de dorul tarabelor din piață… pe care eu le cîrîi zilnic! Mă rog, nu chiar, că nu mă mai duc așa de des ca pe vremuri, dar mi-ai adus aminte fix de ea și te pot înțelege 😀❤❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Experiența avută în ultimii ani cu cadrele didactice mi-a ridicat mari semne de întrebare privitor la viitorul țării. Lipsesc modelele pe care copiii să-și dorească să le urmeze, lipsește pasiunea profesorilor pentru meseria lor, lipsește cadrul legislativ care să asigure o bună desfășurare a orelor. Într-un cuvânt, este haos, ca în toate domeniile de altfel.
Dacă învățământul e defect, cum poate să mai fie speranță pentru mai bine?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În individ e singura speranță, după părerea mea. valabil pentru toate sistemele, nu numai cel de față. Cu modelele da, stăm teribil de prost…, dar gîndește-te că profii de acum, ca să revenim, ori sînt cei prea vechi, de la care nu poți cere ce n-au, ori sînt produsul aceluiași sistem, care iată că se întoarce împotriva lor. Pentru că prea puțini se mai duc la catedră pentru că asta își doresc. Iar cei care totuși o fac nu răzbat, pînă la elevi, de propriii colegi… Privit în ansamblu, e foarte rău. Șansa rămîne, cum zisei deja, individul… Ori cel de la catedră, ori cel din bancă. La noroc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamna Minus asta a ta citește Ritmuri brașovene? 🙂 Cum vrei să fie mai bună dacă nu-i atrage nimeni atenția că greșește? După ce termină ăla micu liceul, te rog să-i dai lui madam un exemplar cu dedicație. Să-i mulțumești că te-a inspirat adicătălea. 🙂 Bate șaua să priceapă iapa…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Doamna Minus face parte foarte integrantă din categoria celor care nu greșesc niciodată 😁.
Și mai reprezintă adiacent un tipar, pe care n-am vrut să bat apa-n piuă în articol. Articolul e doar un pamflet , iar tiparul de care zic depășește granițele învățămîntului. E vorba de cei care dau fără milă, atunci când prind ocazia, în tot ce simt că le e superior – nu ierarhic, ci valoric. Poate-o să „atac” și subiectul ăsta cumva cîndva. Ezit doar pentru că n-am chef să se creadă că mă cred eu mai deșteaptă decît alții și-alte cele, dar prea mi s-a luat de spirite înguste care, dacă nu te guduri pe lîngă îngustimea lor cu extaz, te declară rapid non grata.
ApreciazăApreciază
Frankly, nu te-aș blama. Am fost toată viața subalternă, așa că am primit o grămadă de ordine și frecat ridichea de la persoane sub nivelul meu – fără să fie un nivel foarte ridicat; îmi recunosc singură defectele. Una dintre fostele șefe, de exemplu, întreba cum se scrie „noștri”, cu un i sau cu doi. Când i-am răspuns că se scrie întotdeauna cu un singur i, n-a părut foarte convinsă. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine ai venit (avînd în vedere anii din… calendar, îmi permit, cred, acest singular, și te asigur că poți și tu să-mi vorbești la fel)!
Din cîte citesc, a fost totuși o personalitate omul acela, ceea ce nu e de lepădat. Și mai înțeleg că era sever, poate prea sever, deși eu nu sînt de partea „spartanilor”, dar nu rău ori încuiat la minte. Important e sentimentul cu care intri în clasă, ca elev, căci dacă ai vrea să fii într-un alt loc, poate chiar unul de nedorit, numai să nu fii acolo – sau să te doară burta, capul și altele, pe bune, doar pentru că ești la ora de… – atunci chiar nu e în regulă.
Știu ore, implicit profesori, la care iei un 4 (n-am înțeles niciodată de ce 1, 2 sau 3 pe o lecție de zi neînvățată, cum se poartă mai nou) împăcat, cu zîmbetul pe buze și profesori la care plîngi cu umilință la un 8 sau 9.
Totuși ceva nu se leagă la omul tău. Nu mi se leagă venitul la tine la spital, dacă e să-l analizăm acum, tardiv, cu lipsa totală de interes pentru clasa voastră din ultimii ani. Poate e doar sentimentul strict al datoriei: era diriginte, deci era treaba lui să se intereseze… etc., apoi n-a mai fost și și-a văzut mai departe de noua datorie, de profesor și atît, acolo unde era. Sau poate au fost vîrsta, tracasarea… Unora li se ia de ce fac mult înainte de pensie.
Una peste alta, vorba ta: să-i fie bine acolo unde e…
ApreciazăApreciază