În unele dimineți calde de vară, prin fața blocului meu trecea o căruță. O căruță cuminte, trasă de un singur cal, alb, mare și destul de frumos, îl mânau o bătrână și-un bătrân. Erau țigani amândoi sau așa mi se părea mie.

În spate, pe o laviță, se juca mereu liniștită o fetiță mică, subțirică și cârlionțată. Cu bețișoare, cutiuțe și câteva jucării stricate. Avea și niște păpușele rupte, pe care le reconstruia la infinit, îmbinându-le în alt și alt mod surprinzător de fiecare dată.

Așa vedeam sau îmi imaginam eu de la geam, privindu-i în trecerea lor lentă ca o plimbare de seară pe bulevard.

Și într-o zi m-am hotărât. Când am simțit tropotul de cal din depărtarea blocului vecin, am coborât. Am lăsat un bilet acasă că rămân la cineva cunoscut la care mă mai lăsau ai mei și, cu o punguță cu jucării și dulciuri în mână, în grabă, ferindu-mă cumva de vecinii care ar fi trebuit oricum să fie la serviciu, am ieșit din scară, am așteptat puțin să treacă de blocul meu și am fugit după căruță.

– Stai, strigam în urma lor, vreau să vin și eu cu voi!

Țiganca m-a privit ușor mirată, trăgând de un ham spre ea. S-a uitat lung în ochii mei, lung cât o seară de august și nu știu ce-a văzut acolo, dar mi-a zis agale, după clipe grele:

– Hai, urcă.

M-am dus în spate, lângă fetiță, și m-am așezat pe jos, pe păturica viu colorată, desfăcând punguța.

– Cum te cheamă, am întrebat-o.

– Nu vorbește, mi-a zis țiganul bătrân.

– De ce, e mută?

– Nu, dar nu vrea. O dus-o mă-sa la doctori și au zis că n-are chef. Că nu vrea ea. Că trebuie să fie motivată.

– Dar cum o cheamă?

– Maia.

– Maia, uite, vrei?

Și-i întind o ciocolată. Își ridică fața spre mine și mă privește cu două mărgele negre imense și lucitoare de sub cârlionți. O ia și o mănâncă încet, zâmbind în continuare cu mărgeluțele.

– Unde mergem, zic.

– La cealaltă casă, răspunse bătrâna.

În mersul calm al roților, am ajuns la marginea orașului și am luat-o pe un drumeag.

– Pot să conduc și eu căruța, întreb la un moment dat.

– Ia, zise bătrâna, dar nu-l grăbi, nu știe de grabă.

Am luat hățurile și m-am închipuit un mic prinț fugit din palatul de aur al lecțiilor zilnice într-o pădure spre al cărei luminiș fugeam cu mare bucurie. Îl și zăream printre copaci…

Am ajuns. Am știut din pașii calului că era destinația dorită. Am coborât toți. Fetița o zbughi imediat înainte, râzând cristalin în soarele verii și de te-miri-unde apărură imediat câțiva căței potriviți de statură, gudurându-se de mama focului pe lângă noi și sărind pe ea.

Chicotea și fugea de jur împrejur cu câinii după ea și-n aceste ture nebune se mai prindea și câte o pisică sătulă de lenevit.

Era o casă veche tare pesemne, vedeam colțuri mâncate de timp pe dinafară și prispa avea un lemn de sprijin rupt puțin. Treptele de pământ aveau urme de pași de toate mărimile. Ne jucam sărind în ei și ghicindu-le vârsta.

Înăuntru erau preșuri peste tot pe jos, curat ca-n palmă și trei camere de-a lungul unui hol ca o sală de bal dreptunghiulară, mare, aproape goală și foarte răcoroasă. Am închis ochii și-am dansat cu Maia un vals imaginar.

Bătrânii se duseseră în curtea neîmprejmuită de niciun gard și dereticau pe-acolo, hrăneau animalele, mai pliveau de buruieni, din când în când îi auzeam sporovăind în surdină.

Rămăsesem cu Maia, care nu se mai oprea din prezentat fiecare pietricică și fiecare fir de iarbă, le botezase pe toate.

Apoi i-am arătat ce să facă cu jucăriile pe care i le adusesem eu, dar ea părea să aibă deja alte planuri cu ele. De la o păpușică a scos imediat un picior și l-a pus la una a ei, care avea un picior de la alta, vădit mai mare. Piciorul păpușii mele se potrivea perfect și mărgeluțele negre nu mai puteau de fericire, sărea întruna:

– Facem la loc, facem la loc cum era, facem totul la loc!

Am intrat în jocul ei ușor, după nedumerirea inițială și astfel am stat câteva ore, până la cină, să construim castele din nisipul cutiuțelor de chibrituri și păpuși bizare care nu speriau pe nimeni, ne-am mai jucat puțin și în praful din curte. Am fost și după apă la un izvor din apropiere, unde Maia mi-a prezentat copacii de pe marginea potecii abrupte.

– Ai grijă cu Supăratul, de câte ori bate vântul, îmi povestea Maia, scârțâie și se apleacă și se face că o să cadă…! Știi, mai zise ea la urechea mea, e  un mare mincinos, eu nu cred că o să cadă vreodată!

Dar vântul nici măcar nu adia și farmecul locului mă depășise, altfel aș fi stat, desigur, să-l contemplu și să-l studiez, în loc să-l trăiesc, cum pur și simplu se întâmpla.

Prin poienița dintre casă și izvor prin care treceam erau puzderie de floricele ca pe câmp, mici, viu colorate și cu tulpinile lungi, ne atingeau mângâietoare gleznele când pășeam pe potecă. M-am aplecat să culeg câteva.

– Nu, nu le rupe, o să plângă cerul și n-o să mai pot să vin dacă-i noroi, mi-a strigat Maia, urmărindu-mă îngrijorată.

– Voiam să-ți fac o coroniță din ele, să fii cea mai frumoasă fetiță din colțul ăsta de lume!

– Poți să-mi împletești părul și să-mi faci coroniță din codițe, dacă vrei.

– Mă gândeam să te învăț și eu ceva, să îți rămână amintire de la mine.

– M-ai învățat când ai ales să vii. Hai să vezi și cuiburile cu pui de păsărele, avem mai multe…!

Seara, după ce am mâncat pe săturate toți, ne-am pus pe povestit despre stelele pe care le vedeam și despre cele pe care nu le zăream încă, le-am spus poveștile din cărțile mele și apoi am inventat noi altele, care mai de care. Multe povești nescrise avea Maia de zis.

Apoi bătrâna mi-a spus, cu o apăsare ciudată:

– La culcare acum, ne-așteaptă drum lung.

O înveli pe cea mică și, după ce mai vorbiră în șoaptă puțin, a trecut și prin camera pe care mi-o dăduse mie, să vadă dacă e totul bine.

– Stai, bunică, îi zic, ați zis că Maia nu vorbește. Unde suntem? Ce e aici? De ce aici vorbește? Voi cine sunteți?

Bătrâna țigancă lăsă capul în jos, dar nu a vină sau neștiință, ci pur și simplu a înțelepciune neînțeleasă de mine.

– Atunci, dacă asta e cealaltă casă, unde e casa-casă?

– Casa e acolo unde Maia nu vrea să vorbească.

… Am adormit nemaicugetând la nimic, de oboseala evenimentelor și de gândul că oricum pot să o fac și mâine.

A doua zi, în zorii calzi, m-am trezit în legănatul căruței printre blocuri. Ciudat, mi-am dat seama mai târziu, veneam împreună din partea dinspre care o vedeam eu mereu venind în diminețile acelea calde.

Maia stătea tăcută lângă mine, cu cutiuțele și păpușelele ei cu picioare și mânuțe intercalate și mi s-a părut că zăresc o sclipire în ochișorii ei de mărgea necuprinsă când am ajuns în dreptul blocului meu și a trebuit să sar jos din căruță.

M-am grăbit, întârziasem puțin la școală. Am plecat, cu taina cea mare și nepătrunsă din suflet, iarăși amânând gândirea la ea. Îmi tot spuneam că am timp.

Am așteptat a doua zi căruța, am așteptat-o și în zilele următoare. Și azi mă mai uit după ea, când îmi mai aduc aminte, deși m-am mutat demult.

Dar căruța aceea nu a mai trecut niciodată pe acolo.