Octombrie 1984. O seară oarecare de toamnă. Rece, palidă, târzie. Un București ce mirosea a desfătare, un București cu brațele întinse spre plăceri. Așa-i percepeam luminile și aromele de câte ori veneam seara de la marginea orașului în centru.

Eram la capătul tramvaiului 16. Eu și el, doi elevi, în uniforme sub luminile colorate ale felinarelor, restaurantelor și magazinelor, rătăciți parcă în noaptea aia stranie, el ținându-mă de umeri, eu lipindu-mă de el, cu vânt în juru-mi și în mine, împărțită de contradicțiile zilei care se sfârșea, căutând un liman.

Îl învățasem, îmi pusesem în gând și reușisem, să-l fac să meargă cu mine pâna la capatul tramvaiului, să nu mai coboare în fiecare seară la el, la Lizeanu. Din orgoliu și din alte ambiții legate de întâmplările de prin clasă, pe care nici mie însămi nu mi le spuneam prea mult.

Ne-am îndreptat spre cișmea.

… Așa spusese el, copilărește, în prima seară:
– Eu am venit pân-aici doar ca să beau apă de la cișmea!
– Atunci bea și pleacă, i-am răspuns.
Și n-a plecat. A rămas și am mai stat de vorbă. Apoi, în fiecare seară, cu sufletul al naibii de-nsetat, începuse să vină să bea apă de la cișmea, iar eu să-l privesc…

… Tăceam, și eu și el. S-a aplecat. A băut apă. Și-atunci, spontan, fără să-nțeleg de ce și fără să mă pot stăpâni, am simțit și eu că mi-e sete. Sete de ce…? Nu știam de ce, dar știam, primitiv obicei, că sufletele însetate se adapă. M-am aplecat și am băut. Fiori de gheață mi-au străbătut trupul. M-am îndreptat. Mă scuturam de impresiile trăite și nu-ndrăzneam să cred cât de ușoară și de nouă pot fi… În clipa următoare l-am văzut. Uitasem de el, sau parcă-l uitasem și parcă totuși nu, fusesem prea ocupată cu mine însămi; dar când l-am văzut, în fața mea, mult mai înalt decât mine, cu mapa sub braț, cu mâinile atârnând neputincioase, privindu-mă gol, trist și răbdător, întâi m-am cutremurat, infiorându-mă ușor, pregătindu-mă să râd. N-am putut. Era ca și cum vedeam întâia oară nudul unui adevăr: că Marian venea în fiecare seară până acolo anume pentru mine. Și nimic, nimic din jur și nici din mine în clipa aceea nu se potrivea cu nebunia cotidiană, cu agitația zilnică și nici cu apa pe care o băusem. Mai aveam încă gust de apă în gură, buzele încă îmi erau reci și ude când m-am ridicat pe vârfuri și mi le-am lipit de ale lui, reci și ele și parcă prea uimite.
A fost un sărut scurt de tot, scurt ca și sentimentul meu pentru el și la fel de grăbit ca tropăitul stropilor unei ploi de vară pe asfalt. Am privit lung, parcă vinovată, cișmeaua, apoi, fericită, am ridicat capul și am dat din umeri. Mâine ne vedeam oricum din nou la școală și va fi totul ca de obicei, nu ca acum. Ne-am despărțit cu cel mai firesc „pa” din lume.

Nu mai știu care l-a zis întâi. Poate că eu. Mă grăbeam să plec, să-mi fac ordine în sertarele inimii. Și iată cum am rânduit harababura pe care-am găsit-o aici: nu-l iubeam pe Marian, nu-l iubisem niciodată și nici nu-l puteam iubi. Îmi spunea mereu că mă iubește ca și cum ar zice că el și-aduce halatul la atelier c-așa a zis profu’. Când eram despărțiți sau când eram cu alcineva nu mă gândeam la el deloc, nici nu-mi găseam vreo vină. Înregistram dragostea lui așa cum era, fără s-o adâncesc, fără s-o înțeleg, fără să mă deranjeze. Eram puternică și era slab, așa-mi spuneam. Dar nici fără el, să știu că există așa, undeva, nefiresc de pasiv, nu era bine. Nu-l iubeam, deci, dar mi-era drag și țineam la el și puteam trăi astfel o veșnicie. Îi dăruiam din când în când câte ceva, niciodată prea mult și niciodată prea puțin, ca să nu-l pierd… pentru că mai erau și Paul și Virgil și nu știam ce…

… M-am ciocnit, mergând pe jos ultimii pași, într-un târziu de-un om, a vrut să mă certe, s-a răzgândit, m-a lăsat în pace… și am ajuns acasă, mâncare, teme, discuții și am pierdut, irevocabil, clarificarea.

(fragment; foto – art-historia.blogspot.com)

Publicitate