Tocmai terminasem The Mindhunters, un alt serial despre debutul psihologiei aplicate în criminologie și trebuie să încep prin a spune că nu mai am răbdare în ultimul timp cu aproape nimic din ceea ce nu reprezintă o esență în orice.

Nu mă mai pasionează detaliile, mi se par o pierdere de timp, uitând, recunosc, deliberat că detaliile ne-au creat în decursul a două mii sau, mai degrabă, câteva milioane de ani.
M-au prins însă amândouă, fiind prea bine făcute, după părerea mea.
Primul e despre introducerea conceptului de criminal în serie și primele interviuri luate acestora, când cel mai mare dușman al tehnicii era însuși, cum altfel, FBI.
Doar niciodată nimeni nu a fost profet în țara lui.
Al doilea – tot despre psihologia sus-numiților (criminalii în serie, nu FBI…) și este localizat în timp exact în anii dinaintea creării Biroului de Investigații, deci, evident, e mult mai pitoresc din acest punct de vedere.
Trec peste faptul că în Mindhunters criminalilor în serie li se spunea „ucigași în rând” sau alte variante, până ca eroul principal, cu o echipă formată de parcurs, să implementeze denumirea de criminal în serie, care în primul serial (cel cu acțiunea în jurul anilor 1900) era deja utilizată – cum spuneam, sunt detalii.
Trec și peste ororile sugerate în primul serial – sunt polițiste, prin urmare – inevitabile.
Este însă cutremurătoare, dincolo de ororile fizice amintite, oroarea opunerii și reticenței în fața noului a spiritului societății în ansamblul ei.
Nu pare să fi fost descoperire sau evoluție neblamată în momentele inițiale.
Cât rău ar putea fi învins sau stors din fașă dacă nu ar exista cutume sociale și corupții ale funcțiilor înalte de oriunde pe pământ – asta am simțit sin nou, privindu-le.
Și, mai ales, dacă nu ar exista lipsa de interes pentru o educare măcar elementară, dacă nu bine intenționată, a maselor de oameni care ne alcătuiesc societatea.
Căci în ambele eroii, cu partenerii lor, duc două lupte: cu oamenii de rând și cu sus-pușii lor.
The Mindhunters pornește greoi și are alură de film documentar. Trece ceva timp până se definește acțiunea, cumva parcă nici regizorul n-a știut exact ce vrea și și-a dat seama pe parcurs. Ca mine acum, am vrut să scriu despre The Alienist și m-am trezit comparându-le automat și începând cu primul.
The Alienist e, dincolo de tematică, un film de epocă. În The Alienist – poate pentru că e antedatat cu un secol  față de celălalt sau poate doar pentru că așa a vrut regizorul – mai frapează și discrepanța dintre bogați și săraci, având în vedere și că doctorul care „se ocupa de minți” în film, alienistul, cum i se spunea atunci, era din înalta societate.
Un individ fragil, ferm și universal în același timp, Laszlo Kreizler – el este doctorul de minți care vrea să afle de ce se înstrăinează acestea de la preceptele obișnuite și ajung la ce-i mai rău, convins fiind că datele respective ar ajuta și la prinderea lor mai rapidă, în ciuda tuturor care-l considerau nebun pe el însuși. Faptul că în film apar și Roosevelt și, spre final, Freud m-a făcut să-l caut pe Kreizler în arhivele personajelor reale, dar n-am găsit nimic concludent. În orice caz, un Kreizler real trebuie să fi existat, cu siguranță.
Pe discrepanța dintre lumea celor cu stare și a celor fără nimic din The Alienist am lăsat-o intenționat la urmă, pentru că mi-e greu să descriu tulburarea pe care am simțit-o. Nici nu voi insista pe subiect, e și el vechi de când lumea și mult prea generos, dacă se poate spune așa despre cei care n-au nimic. În film însă este ilustrată desăvârșit prin alternanța deasă a cadrelor reședințelor-palat cu străzile pe care copii de la zece ani în sus mor de foame sau mănâncă o bucată de pâine întinși pe canale cu aburi după ce s-au prostituat.
… Și n-au învins... spunea un poet. Nu, nu putred de bogații lumii, căci există și azi, cu corupția lor cu tot, dar cel puțin psihologia și-a căpătat ce e al ei. Cu vârf și îndesat chiar în această ultimă perioadă.
Vi le recomand cu drag, ca filme cu noi și despre noi, oamenii.

The Mindhunters, IndieWire
foto repr. Newsweek