Un film care m-a scos din minți și m-a făcut să mă întreb, în caz că nu e distopie, dacă e ceva greșit cu Norvegia.
Creatorii de distopii trăiesc cu marea iluzie, după părerea mea, că ceea ce creează ei nu e… distopic (ca să folosesc un termen elegant, deși nu e chiar ceea ce vreau să spun), ci pur și simplu incomod și de aceea le primim greu sau nu le agreăm. Cum nu mi-e foarte clară nici mie propria-mi teorie și n-am pătruns încă în adâncul minții creatorului de distopic (adică triggerul acela care-l face să contureze o anormalitate dusă la extrem), dar am, recunosc, o mică problemă cu asta, pentru că consider că ne sunt de ajuns relele existente, n-o să continui pe linia asta. Mai ales că n-am găsit nicăieri nicio referință despre acest filmuleț de 11 minute de pe HBOMax care m-a enervat atâta.
Așadar, nu am priceput de ce natură e acest filmuleț și mi-e imposibil să deduc ce a vrut autorul lui să spună. Mi-a creat efectiv senzația că, așa cum pe net e posibil azi să pui orice, tot așa e posibil să fie și un asemenea filmuleț și nimic mai mult. Dacă e distopie, se mai poate, totuși, explica. Dacă e, așa cum pare la prima vedere, un crâmpei de existență, abia atunci e de-a dreptul… distopic.
În fine. O femeie, deci, una obișnuită, după 63 de zile de la eliberarea ei dintr-o, se pare, captivitate grea, este adusă de poliție și de serviciile sociale, în interesul chipurile al amândurora, față în față cu agresorul care o ținuse captivă (ori n-am reținut eu detaliile captivității, pregătindu-mă pentru un film psihologic obișnuit, care s-a terminat în 11 minute…, ori într-adevăr detaliile nu se dau – că de revăzut cele 11 minute nici nu-mi dă prin cap). Motivația vizitei cam impuse la poliție: reabilitarea dumnealui. Cică să aibă ocazia să-și ceară iertare etc. Și-aici revin: dacă e distopie, treacă-meargă, deși sper să nu dea cuiva idei pe măsură. Dacă, în schimb, e realitate și există undeva pe pământ aberația asta, abia aici începe distopia. Pentru că nu e posibil așa ceva. Ideea filmului asta ar fi, că, de fapt, după acea întrevedere începe căderea psihică a femeii (the fall, zic ei), deși în mod cert nu era deloc ridicată nici până atunci. Sunt urme de agresiuni care nu trec o viață. Or, să vorbim de 63 de zile e stupid, alogic, amoral. E apoi sentimentul acela atât de uman în care, ca agresat, cel mai firesc e să nu-ți pese de reabilitarea agresorului. De fapt, mai corect, să nu crezi în așa ceva. Lunga practică a și dovedit, de altfel, că e atât de puțin probabilă.
Pe film discutând, să-i spună regizorul lui mutu că un individ care ține captiv pe altul o perioadă bună se lecuiește, că vor serviciile sociale, de boala care l-a făcut să se bucure de captivitatea și agresarea fizică sau psihică a altui seamăn. E multă psihologie la mijloc, dar nu știu și nici nu-mi pot imagina vreuna în care dai noroc cu agresorul, eventual te și revezi, după un prim contact „normal”, ca să-i fie ăluia bine… Tot pe film discutând, vedem o femeie, cea agresată, extrem de timorată de tot, care privește numai în jos cele 11 minute și un individ senin, agresorul, care o privește în față, o întreabă ce mai face și îi spune că arată bine… Poate se mai văd prin zonă…
Deci nu știu ce e în neregulă, filmul, regizorul, Norvegia, în caz că așa ceva e posibil să fie real…, dar încă mă mai enervez la simpla lui aducere aminte.

Foto repr. upflix.pl

Publicitate