Nu ne vindem țara, doar vindem mai ieftin în ea

Prima construcție reală din viața mea, reală adică adevărată, nu căsuțele din carton pentru cele două-trei păpușele existente cândva pe piață, a fost un coteț pentru găini.

Am participat cu tot entuziasmul infantil al primei copilării la fabricarea lui alături de cine mai era pe-atunci prin curte și-am făcut și eu unul mic de tot alături. Nu țin minte oameni, materiale, anotimp, ci doar un cuvânt: chirpici. Mi-a rămas în memoria afectivă, legat de amestecul acela de paie și lut, pământ, ce-o mai fi fost, nu vreau să-mi stric amintirea cu un search pe google. Un amestec lipicios pe care-l modelam cu palma într-o plăcere soră cu divinitatea. Fascinatia noroiului, o temă ce mi-a bântuit anii filologici de mai târziu, până azi inclusiv…

… Să revenim. Coteț, cel mic al meu, în care n-a intrat nicio găină niciodată, dintr-un prim motiv că n-ar fi încăput una singură măcar, darămite cum intră ele în gașcă, se duce una croncănind la culcare și restul teleghidate după ea. Și al doilea motiv, că, în mintea mea, cotețul cel mic era pentru puișori, care, deh, ei ar fi încăput, dar și ei se duceau după mama lor, o preferau cert și axiomatic. Mă opresc aici cu amintirea asta, că nu e despre dezamăgiri textul, ci despre procurarea materialelor de construcții.

Chirpici, cuvânt magic al unei lumi uitate, sau metafora ridicării unui edificiu cu ce aveai în jur, prin vecini și rude, cunoștințe, magazinașele firave de profil din cel mai apropiat oraș de-atunci, ce mai puteai face rost de pe șantierele patriei.

De la chirpici și var nestins, o altă poveste, de care nu mai e loc azi și aici, e drum lung până la policarbonat, termosistem vată bazaltică sau travertin natural, să zicem. Ca drumul de la străbunica împletind pe prispă în amurg șosete de lână la strănepotul butonând un ultimate smartphone.

* * *

Un drum pe care l-am străbătut și noi, ca adulți și părinți acum, vara trecută, încercând să modernizăm maxim, păstrând linia veche, casa de la țară.

Toate-s vechi și nouă toate, dar eu tot m-am întrebat și socotit cât ar costa înlocuirea sau montarea unor chestii.

Nu-mi trebuie referendum în familie ca să aleg azi între tradiționalul magazinaș din sat cu ceva materiale de construcții, rămas viabil în anumită măsură, și modernul căutării pe net a ceea ce avem nevoie.

Recomand cu mulțumire pe Vindem-ieftin.ro – Casa de comenzi, sistemul lor e un concept nou și deosebit care face toți banii. Mai precis, diferența de bani cu care rămâi. Cu cât îți trebuie mai multe, cu atât e mai mare diferența asta. Calcul elementar, aritmetică primară.

Să vă explic, așa, tot filologic, cum am constatat eu acest fapt.

Ne-au trebuit, în primă fază, niște dale pavaj și gresie.

Le puteam lua de la magazinul din sat, că acuma cred că e orice în orice sat din țara asta. Dar, logic, în gândirea lor economică de piață, au întotdeauna prețurile cele mai mari și, de obicei, și un număr finit de produse și variante ale acestora. Exact pe criteriul magazinului din spatele blocului, unde lenea ta de a te duce la un supermarket din zonă costă automat câțiva bani sau lei în plus la orice produs dorit.

Sau le puteam comanda de la cel mai apropiat hypermarket de construcții din aria respectivă. Dar (și aici mă abțin eroic să dau nume, în dorința în trend de a fi zen mi-am promis mie însămi să nu fac anti-reclamă nimănui) la ăștia te usucă transportul. Apoi timpul în care vin. În provincie, ajunge la săptămâni. Ți se pot termina vacanțe sau concedii până vin ei. Apoi, varietatea produselor. E, în ciuda denumirii de hypermarket, limitată. Și, în cele din urmă, dar nu pe ultimul loc, prețul.

Ei bine, și aici apar la orizont oameni aceștia de la Vindem ieftin, de care tot de pe net, de prin forumuri, am aflat. Ei au implementat la noi o idee unică ce funcționează și în interesul nostru, al cumpărătorilor.

Adică au tăiat substanțial din drumul producător-importator-distribuitor-client final, evitând astfel costul depozitării, manipulării și al unui/unor transport(uri) în plus.

Apoi, în calitate de revânzători, negociază prețul periodic, pe site-ul lor negăsind prețul tocmai din acest motiv. Plus că prețul mai e legat și de cantitatea dorită de tine, cu cât e mai mare, cu atât pot ei negocia cu furnizorii pentru un preț pe produs mai scăzut. Iar ție marfa acasă îți vine direct de la producător, sărind (teoretic, nu practic…!) peste orice intermediar care ar putea-o suprataxa sau deteriora.

Sperând că v-am convins cu acest stil nou și eficient de a comanda materiale de construcții on-line, îmi permit în final să divaghez.

Cum ar fi fost să aibă bunicul meu o așa casă de comenzi la îndemână. Bine pentru el… dar eu aș fi fost mai săracă cu câteva amintiri cu un parfum nerepetabil.

Sau cum ar fi ca o asemenea casă de comenzi să își extindă aria de achiziții și în alte domenii. De exemplu, cel editorial. Îmi imaginez comandate prin Vindemieftin.ro grămezile de auxiliare școlare obligatorii. Preț decent și lipsa alergăturii după ele. Și, mai ales, lipsa consumului nervos aferent: că le-ai găsit la o librărie, le-ai comandat și, în loc de confirmarea comenzii, primești mail că nu mai au atâtea pe stoc; sau că nu mai au pur și simplu; sau că site-ul nu era actualizat și e alt preț; sau diverse.

Nu ne vindem țara prin altfel de idei, doar vindem mai ieftin în ea.

Articol scris pentru #Superblog 2019. Foto 3 – Vindemieftin.ro.

12 gânduri despre „Nu ne vindem țara, doar vindem mai ieftin în ea

    1. Mi-ai ridicat mingea la fileu…
      Nevastă-mea avea un dulap cu valoare sentimentală, făcut manual de bunicul ei, care a murit în al doilea război mondial, și pe care l-am tot cărat după noi pentru că a fost o perioadă din viața mea pre când am schimbat garnizoanele în ritm de una la doi ani… Sărmanul dulăpior a îndurat, stoic, toate aceste chinuri ale senectuții, probabil că le considera atacuri de reumatism, dar începuse, realmente, să scârțâie din toate balamalele. Bașca, fusese atacat, mârșav, de o boală degenerativă (a se citi: cari), carele îl rodea tacticos și metodic pe la încheieturi.
      I-am tot îndulcit suferințele cu mici tratamente locale, pe iși pi colia, prin punctili isănțiale, dar zile multe nu mai avea.
      Atât i-a trebuit, să-mi lipsească nevasta ceva mai mult timp de-acasă, că eu i-am și făcut felul, iar în locul lui am pus un dulap nou, dă-sta din furnir melaminat, dar în care puteam să-mi pun și eu boarfele ținute prin geamantane, pe sub paturi. Ca să mai îndulcesc amăreala am salvat, totuși, frontispiciul din lemn de nuc sculptat, o mică bijuterie care grație lemnului puternic iodat se păstrase într-o stare acceptabilă, pe care l-am instalat, artistic, deasupra dulapului nou.
      N-am să uit pân-am să mor: venise în primul concediu, de la Roma, plină cu tot felul de cadouri, ne adunasem toți, de Crăciun, de prin cele patru zări, fata de la București, băiatul de la Iași și, după primele efuziuni sentimentale a trecut la inspecția tipică unei gospodine:
      − Da, ai schimbat multe p-aci, îmi zise, căci eu, simțindu-mă mai slobod, tăiasem în carne vie. Ai pus gresie și faianță nouă, spălător de inox, tavan fals, spoturi, ai schimbat dulapurile…
      − Îi bine, mama? întreb, cu inima-n gât.
      − E bine, binișor… Nici nu-ți imaginezi ce-am văzut pe la italieni, îmi mai scurtează din macaroană.
      Se mai foiește pe ici, pi colea… în sinea mea: taci, mă, că n-a văzut!
      Paul se duce în spatele casei să pună de-un grătar, eu desfac masa de doișpici persoane (de, noblesse oblige!), fetele gânguresc la bucătărie, ce mai: idilic!
      Tocmai atacam la sarmale și cu-n ochi la grătarul făcut de băiet, când o văd că încremenește cu tacâmurile-n mână. Rămâne stană de piatră timp de o secundă lungă cât un secol și-apoi se repede în sufragerie:
      − Unde-i dulapul lui bunicu’? arată incriminator cu degetul spre cel nou.
      Mie-mi rămâne sarmaua-n gât:
      − Da’ ce voiai să fac, măi mămicule, măi, că, odată s-a prăbușit, de-o ieșit fum din el, c-am încercat eu, da-l mâncase carii de tot, da’ uite! Vezi? Am salvat sculptura lu’ bunicu’, vezi? Am pus-o la loc de cinste, sus, s-o vază toată lumea!
      − Și ce-ai făcut cu el? Doar nu l-ai aruncat?
      − Nuuu, mămicule, cum să-l arunc… L-am suit în pod, în podul mic, că mi-a fost mai la îndemână…
      În ăla se intră de-a bușilea, iar ea are claustrofobie așa că nici măcar n-a relaționat că n-aveam cum să-l car acolo decât făcut surcele…
      Și-am scăpat cu fața curată!!!
      ***
      https://photos.google.com/photo/AF1QipMFa-Cc6ucraWLqifCEDCPQcuXh4kuJGuHDhhKz

      Apreciat de 2 persoane

    2. Scenă de film, o pot vizualiza perfect… :)) Finalul face tot și presupun că doamna n-are blog!!
      Nu pot să văd, din păcate, pozele de pe telefon, dar mă uit și de pe PC mai încolo, am mai avut surprize pozitive.
      Ce să zic, sînt de partea dvs la faza asta, așa am luptat și noi cu socrii cu cocoșul ăla, emblemă bla bla, dacă aveai d-aia pe vremuri erai mai cu moț, oricum ideea practică era că nici nu se vedea decît dacă tăiam niște copaci, fapt exclus pentru o bucată de fier…

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.