N-am mai încercat de mult o analiză pe text a unei manele. Dar Gheboasă m-a dat pe spate, ca să rămân în câmpul lui lexical.
Încep prin a preciza că nu știu dacă șerpăroasă face parte din numele de scenă al individului (e un el, indubitabil, după ce-l vezi) sau din titlul cântecului. N-am făcut decât să iau „lyrics” pe de google și, cu biata mea știință, să încerc să mă descurc în hățișul versurilor în două limbi, cu final apoteotic în engleză.
În al doilea rând, iarăși, să mă ierte cunoscătorii genului, dar n-am nicio idee dacă e manea sau altceva, m-a depășit de mult categorisirea muzicii momentului.
O ultimă precizare, înainte de încropeala unei analize cât de cât a faimoasei manele cu unsprezece milioane de vizualizări – o lăsăm manea până una, alta – e că am tăiat, pentru estetica textului meu, nu a Gheboasei (Ghebosului?!?) șase sau șapte strofe din „cântec”, deoarece se repetau și cred că e suficientă o singură lecturare a lor.
Așadar, să vedem dacă deducem ce a vrut autorul să zică.

Gheboasă
Șerpăroasă

Am stabilit deja că nu știu ce reprezintă exact al doilea cuvânt, dar să nu ne împiedicăm de un ciot și să continuăm.

Alele of dade nita Sochera
Bita Sochera
Pala ma tememera
Alele of dade nita Sochera.

Să lăsăm misterului ce-i al misterului – n-am găsit nicio variantă de traducere pe net, deci, dacă cineva știe ce înseamnă, e implicit coautor la articol. Strofa se repetă de trei ori, cu inversarea câtorva cuvinte între ele, fapt care, cu tot regretul, nu intră în procedeul stilistic numit inversiune. Inversiunea are un scop, pe când aici senzația e că le-a uitat și le zice cum și le aduce aminte.

Dă-i țiganca, dă-i țiganca, dă-i țiganca, ah
Rupe banca, rupe banca, rupe banca, ah
Dă-i țiganca, dă-i țiganca, dă-i țiganca, ah
Rupe banca, rupe banca, rupe banca, ah.

În sfârșit, pre limba noastră. Am și eu ce comenta. O exclamație repetată, care denotă intensitatea sentimentului trăit de autor. sau, mai degrabă, de interlocutorul lui invizibil. Nu se înțelege clar cui se adresează autorul prin imperativul reluat „dă-i” și nici dacă protagonistul sau țiganca cu pricina rupe banca, „rupe” fiind în acest ultim caz un simplu verb la prezent, persoana a treia, iar în primul – tot un imperativ. Dar impactul celor două acțiuni e colosal, dacă e să-l măsurăm în decibelii uralelor auditoriului.
Cheia strofei pare mai repede interjecția, scurtă și ascuțită, în spatele căreia imaginația publicului poate zburda liberă.

Ooo, ce țigancă frumoasă
Cum dă din găoază
Filme de groază
Ooo, ce țigancă frumoasă
Vărule, vărule, vărule.

În această strofă avem mai multe cuvinte, ceea ce, după ce intri în atmosfera întregii poeme, ar putea fi derutant. Rima e asonantă, fapt care se întâlnește des în manele, dar mai ales în rap, așadar nu surprinde. Avem și o opoziție bizară, frumoasă/groază, care nu se potrivește în context, de aceea cred că autorul a ales-o pentru că, pur și simplu, a fost fascinat de aliterația ei – evident că fără să știe ce e aia „aliterație”. Apelativul din ultimul vers pare să ne dezvăluie interlocutorul din refren – acesta fiind ori un verișor real, din arborele maimuțologic al cântărețului, ori vreun amic bun, căruia, în virtutea inerției, i se zice „vărule” așa cum, în alte situații, se folosește „frate” sau „soro”, fără existența rudeniei de sânge între membrii unui dialog.

A-a-a-a-a-a-a-a
Mor, mor, mor, mor de țiganca mea
A-a-a-a-a-a-a-a
Mor, mor, mor, mor de țiganca mea.

Aici e o văicăreală – scuzați, adică o chestie ininteligibilă din punct de vedere lingvistic, dar cu mare efect, se pare, emoțional, dacă luăm în considerare auditoriul, care oftează (sau ce-o fi) cot la cot cu cântărețul, de parcă ar fi participat la acțiunile lui imaginare.

Alele of dade nita Sochera
Bita Sochera
Pala ma tememera
Alele of dade nita Sochera.

Și iată cum poemul se încheie ciclic, reluându-se, tot repetată de trei ori, prima strofă. Cum n-am ce să analizez, o să spun că repetarea asta a strofelor (fiecare în sine se „cântă” de trei ori) îmi creează senzația că se produce din cauză că autorul trebuia să dea o lungime standard „piesei” sale și, neavând din ce, strigă la nesfârșit aceleași vorbe trunchiate.

Finalul e apoteotic, ca, de altfel, înțeleg, orice reprezentație a dumnealui:

Yeah, man!

Yeah, dragii mei, adevărul e că mi se pare așa de trist un asemenea succes al inculturii, că parcă simt că nici umorul nu-mi mai vine natural. E ca și cum s-ar fi blocat într-o inepție prea mare pentru a o putea procesa cum se cuvine. Am folosit cuvinte ca „strofă” sau „vers”, pentru că n-am găsit alternative la sunetele din maneaua de mai sus, în care un număr redus la minim de verbe se combină cu tot atâtea substantive și cu tot atâtea interjecții. Melodia cu pricina se găsește pe youtube. Din păcate, acum sunt și eu una dintre cele unșpe milioane de vizualizări, pentru că trebuie să cunosc ce combat, dar, recunosc, unele comentarii m-au uns pe suflet.

Și filologia mi-e la pământ, nu numai umorul. Trăiesc ilustrarea perfectă a inversiunii (dacă tot a folosit-o și Quasimodo de România) unui vechi proverb. Ai carte, n-ai parte de succes.

Foto repr. captură YT

UPDATE: genul muzical se cheamă trapanele, deci iată prima mea analiză de trapanea 😁