– … Alo?
– Da…?
– Bună ziua. 0216393969?
– Da.
– Cine sunteți? Cine ești…?
– Tu ai sunat. Tu cine ești?
– Eu…? A, da. Sunt Issabela. Așa mă cheamă.
– Și cu cine vrei să vorbești?
– Habar n-am. Am sunat să văd dacă mai există numărul ăsta.
– Există.
– I-am pus o grămadă de prefixe, să-l actualizez. Dar numărul, numărul în sine… Acele șase cifre.
– Dacă am răspuns eu la el, înseamnă că e.
– A fost primul meu număr de telefon.
– …………………… (tăcere de copil)
– Dar nu mi-ai zis, tu cine ești?
– Mama nu-i acasă.
– Nu vreau cu mama ta. Voiam doar să văd dacă mai răspunde cineva.
– Am răspuns. Dar mai bine închid. Mama zice să nu vorbesc cu străinii.
– Vorbim de câteva minute, ți-am spus și cum mă cheamă, nu mai suntem străine, nu?
– ………………… (tăcere de copil)
– Bine. Dar tu nu mi-ai spus. Spune-mi măcar unde stai.
– Nu am voie să spun unde stau. Cine mă sună trebuie să mă cunoască și să știe unde stau.
– Ai dreptate… Și e logic. Stai într-un bloc cu patru etaje, la etajul trei. Am ghicit?
– … Da. Dar… dar ai zis că a fost numărul tău, adică ai stat aici și tu?
– Da. Acum foarte mult timp.
– Și de ce ai plecat?
– Am crescut. Copiii cresc și pleacă la casele lor. De obicei, nu mereu.
– Eu nu aș vrea să plec de-aici.
– Poate nu vei pleca. Uite, să-ți mai demonstrez, să vezi că nu te mint cu nimic.
– Demonstrează-mi.
– Era un brad în fața scării. Era mic și el. N-ajungea la geamul meu… geamul tău, adică. Și nimeni nu taie brazi de obicei, taie alți copaci. Trebuie să mai fie bradul ăla.
– Da, e bradul!
– Și trebuie să fi trecut acum de etajul trei, poate că-i cât blocul…
– Nu, e cât ai zis tu prima dată. Poate crescuse prea mare și, ca să nu-l taie, că spui că nu se taie brazii, i-au tăiat doar vârful și e din nou cât era. Înțelegi?
– Da, cumva…
– Bine… Acum te cred. O să-ți spun și eu un secret. Acum ne cunoaștem, că am vorbit mult.
– Sigur, chiar sunt curioasă.
– Și pe mine mă cheamă ca pe tine, dar mama îmi zice Issa, mai scurt. Îmi zice Issabela doar când se supără pe mine.
– … Și câți ani ai, … Issa?
– Șapte ani. Mă duc singură la școală. Și stau singură acasă. De-aia am răspuns. Mă plictisesc și afară nu-i nimeni.
– ……………………. (tăcerea mea)
– Și secretul meu e că nu am telefon.
– … Nu înțeleg, cum nu ai, dacă vorbim?
– Nici eu nu înțeleg. N-avem telefon, nici prietenii mei nu au. N-are nimeni telefon acasă. Doar am văzut unul la mami la serviciu, când mă ia cu ea.
– ………………….. (altă tăcere a mea )
– Și mi-am imaginat că avem și noi unul acasă, să vorbesc când sunt singură și mi-e urât. Mi-am imaginat numărul ăsta, 393969, pentru că îl țin minte ușor. Atunci noi de ce vorbim acum?

Foto – cronicipebune.ro