– … Alo?
– Da…?
– Bună ziua. 0216393969?
– Da.
– Cine sunteți? Cine ești…?
– Tu ai sunat. Tu cine ești?
– Eu…? A, da. Sunt Issabela. Așa mă cheamă.
– Și cu cine vrei să vorbești?
– Habar n-am. Am sunat să văd dacă mai există numărul ăsta.
– Există.
– I-am pus o grămadă de prefixe, să-l actualizez. Dar numărul, numărul în sine… Acele șase cifre.
– Dacă am răspuns eu la el, înseamnă că e.
– A fost primul meu număr de telefon.
– …………………… (tăcere de copil)
– Dar nu mi-ai zis, tu cine ești?
– Mama nu-i acasă.
– Nu vreau cu mama ta. Voiam doar să văd dacă mai răspunde cineva.
– Am răspuns. Dar mai bine închid. Mama zice să nu vorbesc cu străinii.
– Vorbim de câteva minute, ți-am spus și cum mă cheamă, nu mai suntem străine, nu?
– ………………… (tăcere de copil)
– Bine. Dar tu nu mi-ai spus. Spune-mi măcar unde stai.
– Nu am voie să spun unde stau. Cine mă sună trebuie să mă cunoască și să știe unde stau.
– Ai dreptate… Și e logic. Stai într-un bloc cu patru etaje, la etajul trei. Am ghicit?
– … Da. Dar… dar ai zis că a fost numărul tău, adică ai stat aici și tu?
– Da. Acum foarte mult timp.
– Și de ce ai plecat?
– Am crescut. Copiii cresc și pleacă la casele lor. De obicei, nu mereu.
– Eu nu aș vrea să plec de-aici.
– Poate nu vei pleca. Uite, să-ți mai demonstrez, să vezi că nu te mint cu nimic.
– Demonstrează-mi.
– Era un brad în fața scării. Era mic și el. N-ajungea la geamul meu… geamul tău, adică. Și nimeni nu taie brazi de obicei, taie alți copaci. Trebuie să mai fie bradul ăla.
– Da, e bradul!
– Și trebuie să fi trecut acum de etajul trei, poate că-i cât blocul…
– Nu, e cât ai zis tu prima dată. Poate crescuse prea mare și, ca să nu-l taie, că spui că nu se taie brazii, i-au tăiat doar vârful și e din nou cât era. Înțelegi?
– Da, cumva…
– Bine… Acum te cred. O să-ți spun și eu un secret. Acum ne cunoaștem, că am vorbit mult.
– Sigur, chiar sunt curioasă.
– Și pe mine mă cheamă ca pe tine, dar mama îmi zice Issa, mai scurt. Îmi zice Issabela doar când se supără pe mine.
– … Și câți ani ai, … Issa?
– Șapte ani. Mă duc singură la școală. Și stau singură acasă. De-aia am răspuns. Mă plictisesc și afară nu-i nimeni.
– ……………………. (tăcerea mea)
– Și secretul meu e că nu am telefon.
– … Nu înțeleg, cum nu ai, dacă vorbim?
– Nici eu nu înțeleg. N-avem telefon, nici prietenii mei nu au. N-are nimeni telefon acasă. Doar am văzut unul la mami la serviciu, când mă ia cu ea.
– ………………….. (altă tăcere a mea )
– Și mi-am imaginat că avem și noi unul acasă, să vorbesc când sunt singură și mi-e urât. Mi-am imaginat numărul ăsta, 393969, pentru că îl țin minte ușor. Atunci noi de ce vorbim acum?
Foto – cronicipebune.ro
Am lăcrimat. La mine acasă încă e numărul. Acelaşi de când mă ştiu… Dar sun rar pe el, acum e mobilul. Aş suna, poate-mi răspunde fetiţa care sărea de câte ori suna telefonul şi vorbea tare mândră la el…
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Păi da, pe ea s-o prinzi să-ți răspundă… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi place mult, mult, mult! E extraordinar că „ai găsit-o” și că „ţi-a răspuns”. 🤗
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, dar uite și tu, m-am speriat mai tare decît ea, sper să mai vorbim 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Eu ar trebui să caut altă modalitate de contact să îmi răspundă. Nu prea stătea prin casă fetița cu care aș vrea să vorbesc.🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
:))) păi vezi, cu tehnologia aia care-ți place așa mult…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😃😃😃
ApreciazăApreciat de 2 persoane
🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂
ApreciazăApreciază
Ce bine că, acolo, intr-un colțișor, stă ascuns copilul din tine!
😘🌹
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Păi mai avem chestii să ne spunem 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Wooow! M-ai făcut praf și pulbere! Cum aș putea să cataloghez convorbirea voastră!?? Eu nu vreau să vorbesc cu cealaltă Aura. Știu ce mi-ar spune, dar nu știu ce aș putea să-i răspund eu! Clar că am dezamăgit-o…dar sorții nu i te poți împotrivi…
Emoționant! Mă înclin!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
După cum ai văzut, și eu am cam dat cu spatele 🙂 Sînt de ce-uri la care probabil n-o să răspundem niciodată, dar un consens (în sensul adevărat al cuvîntului) musai să facem 🙂
ApreciazăApreciază
Issa, am uitat să-ți spun că și eu îmi amintesc de primul meu număr de telefon. Eram în primul an de învățământ. Stăteam cu chirie lângă școală. Erau foarte puține telefoane. Erai cineva dacă aveai telefon. Vizită la domiciliu. Tatăl era directorul general la „poștă și telecomunicații”- nu mai știu cum se numea exact, ai înțeles tu, și la finalul vizitei m-a pus să fac o cerere de atribuire număr de telefon🤣. Și așa am avut telefon, dar nu și locuință. Câteva luni „am umblat” cu telefonul în geantă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu, în București, în ’82 sau ’83 l-am avut acasă, țin minte sigur că treceam sau eram deja într-a noua…
Dar apropo de poștă, la mine la țară, tot așa, doar omul ăla avea în sat telefon și-mi aduc aminte cum ne „programam” la el, adică spune-i bunicului meu să vină sîmbătă la ora 4, să zicem, că sunăm noi de-aici… și-acum mă-ntreb dacă telefonul lui de-acasă la care vorbea jumate de sat era privat sau de serviciu 🙂
Adică vrei să zici că-l țineai în geantă și-l băgai în priză pe unde stăteai? :)) Asta prefigura deja telefonia mobilă de azi…
ApreciazăApreciază
😂Aveam numărul și aparatul! Nu îl purtam la propriu cu mine, dar până s-a îndurat partidul de mine să-mi ofere o locuință, l-am tot mutat dintr-o chirie în alta! Nu multe, că după câteva luni am primit un apartament micuț. Dar aveam telefon! Cine era ca mine! 🤣Glumesc!
Duminica super să ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))) Mulțumesc frumos, la fel, Aura!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
minunata Issa
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O poveste care-ți umple sufletul de bucurie și de trăire a multor clipe unice desprinse din viata noastră frumoasă din copilărie.
Impresionant!
Felicitări!
Cu aleasă prețuire,
Simina SS
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc mult, încîntată de cunoștința virtuală 🙂
Cu drag, duminică frumoasă 🙂
ApreciazăApreciază
Iarăși m-ai emoționat plăcut cu felul tău de a te regăsi în copilărie! Sunt sigur că e motivul principal pentru care rămâi mereu tânără, ba chiar cu suflet de copil care a acumulat și experiență între timp.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Da, cred că ăsta e un motiv puternic pentru un spirit tînăr, să nu-ți „închei socotelile” niciodată cu suflețelul acela de copil 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Scenariu de Zona Crepusculară. Așteptăm episodul doi. 🙂
PS: Spre deosebire de unele dintre voi, care spuneți că vă țineți minte primul număr de telefon, ăla fix, eu știu toate numerele de fix de la mine din județ. Pe toate! Atâta că nu știu care al cui e…
ApreciazăApreciază
De ce, era o listă la care diferea doar ultima cifră? :))
ApreciazăApreciază
Ei, am glumit. Dar în principiu pentru că au același prefix (vorbim de telefon fix) și sunt în ordine. Deci toate combinațiile de numere care încep cu prefixul în cauză, de la primul până la ultimul alocat, erau din județul X. 🙂
Adevărul e că în copilărie citisem că pracă Pacepa știa pe dinafară toate numerele de telefon de nu mai rețin unde. Așa că m-am apucat și eu să memorez o pagină din cartea de telefon. M-a ținut cam două zile preocuparea.
ApreciazăApreciază
Ce fain! 😍😍😍
Faină convorbirea dintre cele două Isse.
Deșteaptă foc aia mică. 😉
Și-mi place tare și de asta mare, că a rămas la fel: și deșteaptă, și copil.
Le țuc cu drag pe amândouă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc…!
O să mai sun într-o zi, n-o las eu așa, dar am zis să n-o stresez. Vreau să fim prietene, nu doar să ne iscodim, curioase… 🙂
Te pup și eu, din partea amîndurora ❤
ApreciazăApreciat de 2 persoane